Articolul ăsta e pentru ingineri. Pentru cine își face casă am scris separat lista de verificări.
Am proiectat pe loess în Bărăgan pe vremea când perna de balast era soluția curentă. Tot Galațiul construit după 1990 e pe perne de balast, la fel și Călărașiul. Casele se fundau la 1,00–1,20 m, direct, fără nicio pernă. Azi normativul interzice explicit pernele din material granular permeabil, cere adâncimea minimă de 1,50 m și grinzi de fundare pe ambele direcții, la cel mult 6 m interax.
Între cele două practici sunt patru normative și treizeci și cinci de ani. Am recitit trei dintre ele ca să înțeleg ce s-a schimbat de fapt, și am găsit ceva la care nu mă așteptam: perna de balast pe pământuri sensibile la umezire nu a fost interzisă în 2010. Nu a fost admisă nici în 1985.
Șirul normativelor
| Indicativ | Aprobat | Înlocuiește |
|---|---|---|
| P 7-77 | 1977 | — |
| P 7-88 | Ordin ICCPDC nr. 60 / 30.09.1988 | P 7-77 |
| P 7-92 | Ordin MLPAT nr. 4/N / 26.01.1993 | P 7-88 |
| P 7/2000 | Ordin MLPAT nr. 333/N / 08.12.2000 | P 7-92 |
| NP 125/2010 | Ordin MDRT, 2010 | P 7/2000 |
O școală din anii ’60 e făcută înainte de toate. O casă din 1995 e pe P 7-92. Un bloc din 2005 e pe P 7/2000. Tot ce s-a proiectat după 2010 e pe NP 125.
Ce nu s-a schimbat niciodată
Grupele A și B sunt aceleași de treizeci și cinci de ani. P 7-92 pct. 2.6 și P 7/2000 pct. 1.5 le definesc identic: grupa A, pământuri care la umezire nu se tasează semnificativ sub greutatea proprie, dar se tasează sub încărcările din fundații; grupa B, pământuri care se tasează semnificativ și sub greutate proprie. Pragul convențional e același: tasarea sub sarcina geologică e semnificativă dacă depășește 5 cm.
Criteriile de identificare sunt și ele neschimbate. P 7-92 Anexa I pct. 2 și P 7/2000 Anexa II pct. 2: pământul e sensibil la umezire dacă îndeplinește cel puțin unul dintre criterii — indicele tasării specifice la umezire i_m3 sub 300 kPa de cel puțin 2 cm/m; raportul tasărilor inundat/natural la placă peste 5, cu diferență peste 3 cm; sau, orientativ, gradul de umiditate sub 0,8 corelat cu indicele I din tabel.
Neschimbate sunt și distanțele pentru instalații: 3 m de la fundație pentru rețele montate direct în pământ, 1,50 m dacă sunt în canale de protecție. Apar identic în P 7-92 pct. 2.17 și în P 7/2000 pct. 4.5.2 și 4.5.6.
Deci un studiu din 1995 și unul din 2026 ar trebui să încadreze același loess la fel. Ce s-a schimbat e ce ai voie să faci cu el.
Ce s-a schimbat: presiunile
Prima diferență concretă între generații.
P 7-92, Anexa II, tabelul 1/II, pentru PSU cu Sr ≤ 0,8. Valorile sunt presiuni convenționale în kPa, iar coloanele sunt date pe densitatea în stare uscată ρd, în g/cm³ — primele două pentru pământ cu structură naturală, ultimele două pentru pământ compactat:
| Natura pământului | Natural, ρd = 1,35 | Natural, ρd = 1,55 | Compactat, ρd = 1,60 | Compactat, ρd = 1,70 |
|---|---|---|---|---|
| Nisipos | 140–160 | 170–190 | 190–210 | 240–260 |
| Argilos | 150–170 | 190–210 | 240–260 | 290–310 |
P 7/2000, Anexa IV, tabelul IV/1, aceleași condiții:
| Natura pământului | Natural, ρd = 1,35 | Natural, ρd = 1,55 | Compactat, ρd = 1,60 | Compactat, ρd = 1,70 |
|---|---|---|---|---|
| Loess | 120 | 150 | 170 | 190 |
| Loessoid nisipos | 140 | 170 | 180 | 200 |
| Loessoid argilos | 150 | 180 | 200 | 220 |
Din 2000, loessul apare separat, cu cele mai mici valori, iar la pământ compactat valorile scad cu 20–30%: loessoid argilos compactat, de la 290–310 kPa la 220 kPa.
O observație de redactare: în ambele normative unitatea pentru ρd e trecută kN/m³, ceea ce e evident o eroare — la 1,35 kN/m³ pământul ar fi mai ușor decât aerul. Valorile sunt în g/cm³, respectiv t/m³.
Aici e și explicația economică a pernei de balast. Un loessoid argilos natural îți dădea 150–210 kPa. Compactat, 240–310. Cu perna, dublai practic presiunea admisă și făceai fundații mult mai mici, la un teren unde altfel ieșeau tălpi late și scumpe. Diferența asta a ținut soluția în viață trei decenii.
Ce s-a schimbat: de la p_conv la tasări din umezire
Schimbarea de fond, și cea care explică de ce clădirile vechi stau fără să fi fost verificate vreodată la umezire.
P 7-92 pct. 2.11 admitea că criteriul de capacitate portantă e satisfăcut, fără altă verificare, dacă presiunea de calcul e cel mult egală cu p_conv și în clădire nu se desfășoară procese umede, pentru: clădiri industriale parter cu încărcări pe stâlpi până la 400 kN sau pe fundații continue până la 100 kN/m; clădiri de locuit și social-culturale fără cadre, până la P+2, pe fundații continue, cu încărcări până la 100 kN/m. Iar pct. 2.10 scutea de verificarea la deformații din umezire terenurile din grupa A, dacă presiunea efectivă nu depășea rezistența structurală și p_conv, iar i_m3 era sub 3%.
Cu alte cuvinte, o casă P+2 pe fundații continue, pe loess grupa A, se proiecta pe presiune convențională și atât. Restul era protecție la apă. Aici e temeiul a zeci de mii de case din sud-est, iar ele stau.
Chiar și așa, P 7-92 pune imediat după pct. 2.11 o frază pe care puțini au citit-o: folosirea presiunilor convenționale nu exclude problema evaluării tasărilor suplimentare prin umezire, chiar dacă în construcții nu au loc procese tehnologice umede.
P 7/2000 pct. 4.1.2 transformă fraza în regulă. Verificarea la starea limită de deformații se face conform STAS 3300/2-85, cu precizarea că la tasări se iau în considerare și cele suplimentare din umezire, evaluate după Anexa III, cu m1 = 1. Verificarea la capacitate portantă se face cu γ, φ și c atât pentru starea naturală, cât și pentru cea inundată, în situația cea mai defavorabilă. Iar pct. 4.1.2.3 cere ca la ansambluri de locuințe să se ia ca ipoteză umezirea până la talpă prin ridicarea generală a nivelului apei.
Scutirea de la 2.10–2.11 dispare. Din 2000, nu mai există „casă mică pe p_conv”.
NP 125/2010 duce logica până la capăt: starea de calcul e cea umezită. Pct. 6.5 dă fundarea directă pe teren natural numai cu estimarea tasărilor totale incluzând tasările la umezire și compararea lor cu cele admisibile pentru structură. Anexa 5 dă modul de calcul, cu două componente — I_mg, sub greutatea proprie a stratului, și I_mp, sub sarcina de la fundație.
Iar aici e punctul pe care merită să-l rețină oricine proiectează pe grupa B: I_mg nu depinde de fundație. Apare din greutatea geologică a pachetului de loess, pe toată grosimea lui. Nici radier, nici talpă de doi metri nu schimbă nimic — terenul coboară, iar clădirea coboară cu el. Lățimea influențează doar I_mp, componenta mică.
Ce spunea de fapt C 29-85 despre perne
Nici P 7-92, nici P 7/2000 nu numesc perna de balast. Amândouă trimit, la eliminarea sensibilității prin consolidarea terenului, la C 29-85, normativul pentru îmbunătățirea terenurilor de fundare slabe prin procedee mecanice — P 7-92 pct. 2.12 lit. a, P 7/2000 pct. 4.2.1 lit. a.
Am recitit C 29-85. Normativul separă explicit soluțiile, iar separarea nu lasă loc de interpretare:
Anexa 3 e dedicată terenurilor constituite din pământuri sensibile la umezire. Coloanele din tabelul a) sunt: compactare cu maiuri sau plăci grele, perne de loess, compactare cu maiul greu și pernă de loess, mai de formă specială, umezire dirijată, mai supergreu. Balastul nu apare nicăieri în anexa 3.
Anexa 4 e cea în care apar „perne de balast sau piatră spartă (cu pat de nisip)“, iar titlul ei spune „(cu excepția celor constituite din pământurile sensibile la umezire)”.
Aceeași separare la adâncime: coloanele din balast, caietul IV pct. 2.1, au ca domeniu nisip mijlociu, nisip fin prăfos, nisip argilos-prăfos, nisip argilos în stare afânată — loessul nu e în listă. Pentru PSU, caietul e III, coloane de pământ, cu umplutură de loess la umiditate optimă, pct. 3.2 lit. c.
Și, mai important decât separarea, intenția din spatele ei. Trei prevederi din același normativ:
- la PSU, compactarea de suprafață are ca scop declarat și realizarea prin compactare a unei cruste superficiale greu permeabile, de protecție împotriva infiltrațiilor și înnoroirii terenului de fundație (caiet II, pct. 2.1);
- la execuția coloanelor de pământ: executarea găurii se face fără adaos de apă, pentru că umezirea locală a terenului provoacă o îndesare foarte neuniformă în jurul coloanei, și de aceea este interzisă (caiet III, pct. 3.2 lit. b);
- zona de gardă la loessuri grupa B: minimum o treime din grosimea pachetului sensibil, în jurul fundațiilor și al conturului exterior (caiet III, pct. 2.3 lit. d).
Un normativ care cere toate trei nu poate admite un strat drenant sub talpă. C 29-85 gândea deja „etanș” în 1985, cu douăzeci și cinci de ani înaintea NP 125.
Atunci de ce s-a făcut treizeci de ani
Aici ies din text și trec la deducții, pentru că normativul nu explică de ce a fost aplicat greșit.
Perna de loess cere disciplină. Umiditatea optimă de compactare e w_opt = w_p + (1…3)%, cu abatere admisă de ±3% (C 29-85, caiet II, pct. 1.2 și ec. 1.1). Asta înseamnă laborator pe șantier, probe Proctor, și oameni care udă sau usucă pământul până intră în interval. Balastul se compactează practic singur și trece recepția la ochi.
Anexa 4 se aplica fără să se citească excepția din titlu, mai ales când studiul geotehnic scria „teren slab” fără să încadreze loessul în grupa A sau B — situație pe care o întâlnesc și azi.
Loessul de pernă nu-l ai de unde lua. Se sapă o groapă de împrumut și se aduce, ceea ce mută costul din material în transport și săpătură. Balastul îl comanzi.
Și cifra din tabel era mai bună. 290–310 kPa pe pământ compactat, față de 150–210 natural. La o firmă care licita pe preț, diferența asta decidea.
Niciunul dintre motive nu e tehnic. Toate sunt de execuție și de cost. Asta explică de ce o anexă cu excepția scrisă în titlu a fost aplicată o generație întreagă la exact terenul din care era exclusă.
Ce arată măsurătorile
Până aici e discuție de texte. Urmează cifre, și ele schimbă dezbaterea.
Un colectiv INCERC și UTCB — Dobrescu, Calarasu, Craifaleanu — a publicat în 2017, în Procedia Engineering, rezultatele unui program experimental făcut în cartierul Țiglina I din Galați. Profilul: 24 m de loess galben, peste 60% praf, umiditate 9–15% până la 18 m, porozitate 46–53%, încadrat clasa B după NP 125. În Țiglina I, peste 40% din clădirile de locuit sunt afectate, iar sursa principală de avarii e identificată explicit: infiltrații din rețelele de apă și canalizare, drenaj de suprafață deficitar, modificarea nivelului freatic.
Experimentul: incintă de 10×10 m, inundare sub un strat de apă de 0,5 m timp de trei luni și jumătate, pauză de patru luni și jumătate, apoi o a doua etapă de imersie. Zece foraje de 25 m, 250 de mărci mecanice, peste 100 de mărci topografice, doze de umiditate pentru urmărirea frontului.
Tasările medii măsurate, sub greutate proprie:
- loess natural: 980 mm
- loess compactat cu coloane de pământ de 7 m: 800 mm
- loess compactat cu coloane de 10 m: 600 mm
Adică o reducere de 25% cu coloane de 7 m și de 40% cu coloane de 10 m. După zece metri de tratare a terenului, îți rămân șaizeci de centimetri de tasare.
Și cifra care decide toată discuția despre perne: tasarea loessului natural se dezvoltă între 7 și 18 m adâncime. Doar 25% din total se consumă de la suprafață până la 7 m; 75% se produce mai jos. Autorii concluzionează că doar compactarea pe toată grosimea depozitului ar da o reducere de circa 80% și că ar trebui mers la 20–25 m.
Ce înseamnă asta pentru dezbaterea despre pernă
Orice se face în primul metru și jumătate sub talpă — pernă de balast, pernă de loess, pernă de beton, lățirea fundației — atacă o fracțiune din cei 25% de sus. La grupa B cu strat gros, e o intervenție asupra componentei mici a problemei.
Deci discuția „balastul e permeabil, loessul compactat nu e” e reală, dar secundară. Chiar dacă perna e perfect impermeabilă, ea tratează un metru și jumătate dintr-un pachet de douăzeci și patru.
Asta nu face perna inutilă. La grupa A, unde nu există tasare sub greutate proprie și toată problema e sub fundație, perna chiar rezolvă ce trebuie rezolvat — și acolo argumentul impermeabilității contează cu adevărat, pentru că singurul mod în care terenul tratat cedează e dacă apa ajunge la el.
Dar la grupa B, nicio pernă nu e o soluție. Normativul o spune, prin pct. 7.2.1.6: dacă măsurile nu dau garanții, se recurge la străpungerea stratului sensibil printr-o fundație de adâncime. Iar la Galați, cu 24 m de loess, asta înseamnă piloți de peste douăzeci de metri sub fiecare bloc.
Care nu s-au făcut niciunde. Nici la Galați, nici la Călărași, nici la Brăila, nici în zona Turnu Măgurele — Corabia. Orașe întregi pe grupa B, fundate direct.
Deci cum de stau orașele astea
Trei explicații posibile, și cred că adevărul e un amestec.
Prima: încadrarea în grupa B e prea largă. Studiile pun grupa B pe criterii de laborator, fără proba de inundare în incintă pe care o cere normativul pentru încadrare corectă. Am văzut studii care scriu „PSU grupa B” și trec mai departe, fără să dea grosimea stratului sensibil, fără indici i_m3 pe adâncime, fără nicio consecință trasă din încadrare. Eticheta se pune, calculul nu se face.
A doua: ipoteza de umezire integrală nu se produce niciodată. Anexa 5 calculează I_mg pentru inundarea întregului pachet, pe toată grosimea, ca în incinta experimentală de la Țiglina. În realitate, ce se întâmplă e o pierdere locală, de la o țeavă, care udă un con de pământ, nu un masiv. Tasarea reală e mai mică decât cea calculată, uneori cu un ordin de mărime — dar e neuniformă, ceea ce pentru zidărie e mai rău.
A treia: se construiește sub cerințele normativului, iar clădirile stau pentru că n-au avut încă accidentul.
Se vede bine în teren. Prin zona Turnu Măgurele — Corabia, pe loess din categoria cea mai sensibilă, sunt clădiri care stau de șaizeci de ani fără nicio fisură din tasare, pentru că n-au avut niciodată apă la fundație. Și sunt altele care s-au umezit, s-au tasat și s-au înclinat — una intrată vreo douăzeci și cinci de centimetri, un bloc vreo patruzeci — iar apoi s-au oprit și stau așa de treizeci de ani, pentru că terenul s-a uscat la loc, iar fenomenul e unic și ireversibil. Prăbușirea s-a produs o dată, definitiv.
Aceeași zonă, același teren, aceleași soluții de fundare. Unele stau, altele nu. Variabila n-a fost nici adâncimea, nici lățimea tălpii, nici materialul din care era făcută perna. A fost apa.
Cât de mult ține de proiectant
Galațiul dă cifra care pune totul în perspectivă. În 2019, Apă Canal a verificat 130 de asociații de proprietari, însumând 412 blocuri. La 403 dintre ele lipsea racordul de preluare a apelor menajere, iar la 9 era rupt sau deteriorat. Deversarea se făcea direct în subsolurile blocurilor și pe radierul tunelelor tehnice. În același an se raporta că jumătate din rețeaua de apă potabilă a orașului depășise durata normată de viață.
Iar expertiza unui bloc din centru, construit în 1966 și ajuns în clasa I de risc seismic după o tasare violentă, a stabilit drept cauză acumularea de apă din subteran de la conducte vechi, declanșată de o avarie la coloana principală a orașului, pe un sol deja îmbibat.
Deci într-un oraș pe 24 m de loess grupa B, 98% dintre blocurile verificate udau terenul continuu, iar rețeaua orașului pierdea pe jumătate din lungime. Ipoteza pe care se ceartă normativele — că apa va ajunge la loess — nu e o ipoteză de calcul acolo. E o descriere.
Într-un asemenea context, discuția despre ce material are perna e marginală. Poți pune piloți sub fiecare bloc și tot ai avea terenul din jur tasat, trotuarele rupte și rețelele smulse — doar clădirea ar rămâne sus, cu tot restul coborât în jurul ei.
Nu pierderea produce accidentul, ci durata
Se vorbește despre „o țeavă spartă” ca despre un eveniment. Nu e.
La poligonul experimental de la Șorogari, Iași, s-au măsurat, încă din anii ’60, două lucruri care lămuresc toată discuția. Rezultatele au fost republicate de N. Boți și I. Boți, de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, în lucrarea Cercetări privind fundarea construcțiilor pe loessuri și pământuri loessoide, Colina Șorogarilor – Iași, prezentată la a XII-a Conferință Națională de Geotehnică și Fundații, Iași, 20–22 septembrie 2012.
Primul: o conductă sub presiune simulată, cu fante, îngropată la un metru și jumătate, a scos apa la suprafață în mai puțin de două ore. Autorii concluzionează că avariile de acest tip se depistează la timp și se pot remedia fără ca umiditatea terenului să crească semnificativ. Apa sub presiune se trădează singură.
De aici încolo e observația mea, nu a lor: exact asta e problema cu tot restul. Canalizarea curge gravitațional și nu iese niciodată la suprafață. La fel burlanul racordat într-un tub îngropat care s-a rupt acum zece ani, infiltrația care intră în subsol, rigola care nu mai duce nicăieri, trotuarul crăpat prin care intră apa de pe acoperiș an de an. Niciuna nu băltește vizibil și niciuna nu aduce pe nimeni să sape.
Al doilea lucru măsurat la Șorogari e viteza cu care înaintează apa în masivul de loess: puțin peste un metru pe zi lateral în zona de deasupra, aproape jumătate de metru pe zi mai în adâncime. Frontul nu coboară ca o pâlnie îngustă sub sursă — se lățește.
Aritmetica e simplă. O pierdere oprită în douăzeci și patru de ore udă un metru în jur și nu se întâmplă nimic. Aceeași pierdere lăsată trei luni ajunge sub o clădire întreagă. Nu debitul face diferența, ci de câte ori se înmulțește el cu o zi.
Iar ce rămâne în urmă e cifra care sperie cel mai tare din lucrarea lor: la o probă luată de la puțin peste doi metri adâncime, coeziunea a scăzut de la o valoare obișnuită pentru un pământ uscat la exact zero după inundare. Unghiul de frecare abia dacă se schimbă. Loessul nu se înmoaie treptat, ca o argilă. Își pierde complet legătura care ținea structura în picioare. De asta tasarea e bruscă și de asta nu se mai întoarce.
Atunci de ce nu cad toate casele când plouă
E obiecția firească, și merită un răspuns, pentru că dacă loessul ar fi atât de sensibil pe cât sună, jumătate din sud-estul țării ar fi tasat de la ploi.
Nu se întâmplă, din trei motive.
Ploaia nu are volumul. Ca să se ude un pachet de loess pe toată grosimea lui, la Șorogari a fost nevoie de câteva mii de metri cubi turnați pe o incintă mică, în șase săptămâni — echivalentul unei coloane de apă de zeci de metri pe suprafața aia. Precipitațiile dintr-un an, în zonele cu loess, înseamnă o jumătate de metru, din care cea mai mare parte se evaporă sau o iau plantele. E o diferență de ordin de mărime, nu una de nuanță.
Loessul are un capac natural. La Șorogari, umiditatea măsurată e cea mai mică tocmai la trei-patru metri adâncime și crește pe măsură ce cobori. Dacă ploaia ar fi mecanismul principal de umezire, profilul ar arăta exact invers, umed sus și uscat jos. Faptul că e uscat tocmai acolo unde intră ploaia spune că apa de suprafață se consumă înainte să treacă de primii metri. Aceeași idee e și în C 29-85, care cere ca prin compactarea de suprafață să se realizeze o crustă greu permeabilă, de protecție împotriva infiltrațiilor.
Umezirea din ploaie e ciclică, nu cumulativă. Udă și se usucă. Prăbușirea structurii cere ca umiditatea să treacă peste un prag și să rămână acolo, nu să oscileze. De asta clădirile pe care le-am văzut tasate s-au tasat o dată și apoi s-au oprit: terenul s-a uscat la loc, iar fenomenul nu se repetă.
O pierdere de rețea face fix pe dos: alimentează continuu, în același punct, sub cota la care mai poate ajunge evaporarea, zi și noapte, luni de zile. Ploaia nu face niciunul din cele patru lucruri.
Există totuși un caz în care ploaia devine periculoasă, și e singurul care contează practic: când cineva o concentrează. Burlan care descarcă lângă soclu. Trotuar crăpat care adună apa și o bagă la fundație. Curte betonată cu panta spre casă. Rigolă înfundată. Groapă de fundație umplută la întâmplare, prin care apa coboară ca printr-un puț. Atunci nu mai ai jumătate de metru de apă împrăștiat pe un an, ai tot acoperișul descărcat pe câțiva metri pătrați, exact lângă talpă.
Ăsta e motivul pentru care trotuarul etanș e în lista de verificări, și nu ca detaliu de finisaj.
Ce se vede în teren
La clădirile pe care le-am văzut tasate și înclinate, de fiecare dată când am întrebat locatarii sau administratorul, răspunsul a fost același: apa stătea acolo de mult. Nu de o săptămână. Subsol inundat de ani, canalizare care curgea de nu se știa când, cămin înfundat lăsat așa. Nimeni n-a considerat vreodată că e o problemă de structură, pentru că apa dintr-un subsol nu arată ca o problemă de structură.
Deci partea care decide soarta unei case pe loess nu e în breviarul de calcul și nici măcar în detaliul de trotuar. E dacă scoate cineva apa de acolo, și în cât timp.
Concluzia unui practician
Loessul e un teren bun de fundare. Se îndeasă sub clădire, capătă în timp presiuni mari, iar la o construcție veche terenul de sub talpă nu mai e loessul din foraj — e un loess preconsolidat de clădirea însăși, cu tasările consumate. Cât e uscat, e minunat.
Dacă se udă, casa e compromisă. Poți să-i faci orice pernă, orice fundație. Ori o faci pe piloți care străpung stratul, ori nu mai ai ce face — și cum nimeni nu face piloți, ce rămâne e o singură variabilă.
Iar variabila aia nu e în proiect. E în instalații și în trotuar, adică în exploatare, pe cincizeci de ani, în sarcina cuiva care nu citește normative.
Asta e, după mine, deficiența de fond a aparatului normativ pentru PSU: cere soluția scumpă la componenta care nu decide și lasă în seama beneficiarului componenta care decide. Un proiect complet pe grupa B ar trebui să conțină, cu aceeași greutate ca breviarul de calcul, detaliul de canivou, detaliul de trotuar etanș și programul de urmărire în timp. Iar recepția ar trebui să le verifice pe alea, nu lățimea tălpii.
Interdicția pernei de balast din NP 125/2010 e corectă și consecventă cu ce spunea C 29-85 încă din 1985. Numai că, la grupa B, nici perna corectă nu rezolvă mare lucru. Ce rezolvă e o țeavă care nu curge.
Trimiterile sunt la: C 29-85, Normativ privind îmbunătățirea terenurilor de fundare slabe prin procedee mecanice; P 7-92, aprobat prin Ordinul MLPAT nr. 4/N din 26.01.1993, publicat în Buletinul Construcțiilor vol. 2/1993; P 7/2000, aprobat prin Ordinul MLPAT nr. 333/N din 08.12.2000; NP 125/2010. Datele experimentale sunt din C.-F. Dobrescu, E.-A. Calarasu, I.-G. Craifaleanu, „Ground Settlement in Urban Structures Exposed to Geo-environmental and Anthropic Hazards: a Case Study for Galati”, Procedia Engineering 190 (2017) 611–618, articol open access. Datele despre racordurile de canalizare din Galați sunt din comunicatul Apă Canal S.A. Galați, februarie 2019. Pentru P 7-77 și P 7-88 nu am avut textele la dispoziție.
