Panouri mari de fatada

Cladiri inalte interbelice

Majoritatea clădirilor inalte (>P+4E) din București sunt expertizate tehnic si incadrate in clasa de risc seismic RsI, RsII sau in categorii de urgenta. Desi definițiile acestor încadrări sunt destul de clare, încă sunt oameni care considera ca locuiesc într-o clădire mult mai rezistenta decât în realitate. Faptul ca încă sunt in picioare după atâtea cutremure, vine oarecum în contradicție cu analizele seismice și codurile de proiectare moderne.

Deși pare de neexplicat, acest fapt demonstrează ca intr-adevăr ingineria seismica este o știință corect înțeleasă. De ce spun asta? Pentru ca una dintre variabilele seismului o reprezinta amplasamentul. Intensitatea undelor seismice variază de la un amplasament la altul funcție de sol, direcția de propagare, nivelul pânzei freatice și altele. Si noi ținem cont de asta când proiectam o clădire.

Răspunsul la un fenomen aleator cu mii de variabile de intrare este aleator, fapt pozitiv pentru țara noastră, căci altfel aveam mii de clădiri distruse.

Ce rămâne de înțeles din cele de mai sus? Stați calmi (sau speriați-va) la următorul cutremur mare unele dintre aceste clădiri se vor prăbuși, nu doar cele din RsI si poate si câteva din RsII, căci definiția RsII-ului spune ca probabilitate de prăbușire este putin probabila. Putin probabil = ca se poate, mai rar, mai greu, dar se poate!

Următoarea mare speranță a acestor proprietari apare la reexpertizarea imobilului, când, spera ei, metodele de investigație moderne vor demonstra ca de fapt cei de acum 20 de ani s-au înșelat. Unii sunt încă convinși ca expertizele din 1990 sunt făcute pe genunchi din birou. Din păcate pentru ei, nu exista alta soluție decât consolidarea!

Câteva considerente asupra tipologiei structurale a acestor clădiri înalte:

  • structura de rezistenta este de tipul cadre din beton armat; stâlpii au dimensiuni reduse, ce pot prelua doar încărcările gravitaționale; in cazurile studiate de mine stâlpii au dimensiuni de genul 30x30cm sau 30x50cm pentru 5-6 niveluri;
  • zidărie dintre cadre este realizata ulterior si nu este împănată suficient de bine pentru a fi considerata zidărie portanta; dar din punctul meu de vedere este mult mai bine împănată decât la multe dintre clădirile noi; poate asta le-a si salvat pe multe dintre ele.
  • planșeele sunt subțiri, mult mai subțiri decât le-am face noi azi, iar multe dintre ele sunt deja fisurate datorita unor încărcări gravitaționale mari sau datorita cutremurului; fisurile nu sunt injectate si permit apariția ruginii în armatura;
  • betonul din structura este de clasa inferioara, maxim C12/15, adică un fel de B200; deși betonul are o curba de creștere a rezistentei in timp, curba asta începe sa si coboare cam după vreo 70-80 de ani de la punerea in opera, adică este in scădere acum.
  • armatura este de calitate inferioara celei de azi, și nu acoperă altceva decât preluarea încărcărilor gravitaționale.

Sunt foarte multe clădiri de acest fel care au avut avarii importante la cutremur de tipul stâlpi rupți, grinzi rupte, zidarii crăpate sau expulzate, etc. Reparațiile sunt încă vizibile pentru cine are ochi sa le vadă, dar sunt invizibile pentru proprietari.

Stau si ma întreb: dacă în fiecare an o asociație de proprietari cămășuia un stâlp, în 20 de ani nu consolida toată clădirea?

Este consolidarea o practica buna?

Eu cred ca nu!

Consolidarea unor clădiri înalte nu face altceva decât sa distrugă toate finisajele si instalațiile si sa micșoreze spatiile utile. Costurile de consolidare sunt similare realizării unei clădiri noi. Dar niciodată consolidarea nu aduce clădirea la nivelul uneia noi pentru ca rămân în utilizare toate zidurile vechi si planșeele, iar ele pot fi avariate la următorul cutremur.

Demolarea și refacerea este o practica mai buna decât consolidarea, dar efectul psihologic asupra proprietarilor este neplăcut. Nu e simplu sa vezi cum ți se demolează casa, dacă nu se mai reface?

Astept intrebarile!

2 thoughts on “Cladiri inalte interbelice”

%d bloggers like this: