Am scris prima versiune a acestui articol în 2014, ca avertisment: patru măsuri, trei poze din Călărași și un film cu loess care se fărâmă în mână. Îl rescriu acum ca listă de verificare, pentru omul care își face casă și vrea să știe ce cere proiectantului și ce urmărește pe șantier.
Pe scurt, ca să știi de la început despre ce e vorba: loessul uscat e un teren bun de fundare. Loessul udat e pierdut, indiferent ce ai sub casă. Între cele două stări nu există nimic la mijloc, iar comutatorul e apa. Tot ce urmează e despre cum ții apa departe.
Unde e loess
Pe suprafețe întinse în sud-estul și estul țării: Călărași, Ialomița, Brăila, Galați, Tulcea, Constanța, Giurgiu, plus Podișul Moldovei și zona Turnu Măgurele — Corabia. Grosimea depozitelor ajunge la 30–35 m în estul Câmpiei Române și până la 60 m pe malul drept al Dunării.
Și, contrar a ce cred mulți, nu e doar o problemă de Bărăgan. Depozitele loessoide se dezvoltă și perimetral orașului București, cu zone semnalate în normativ la Buftea și Fundulea. Adică exact centura în care s-a construit cel mai mult în ultimii douăzeci de ani: ansambluri de case pe terenuri agricole parcelate, cu rețele făcute odată cu ele, uneori fără canalizare centralizată și cu fose septice în curte.
Dacă ești în zonele astea, întrebarea nu e dacă ai loess, ci cât de gros e stratul și cât de sensibil.
Ce i se întâmplă când se udă
Loessul e un pământ prăfos, macroporic, ținut de legături slabe între particule. Cât e uscat, legăturile rezistă și pământul suportă presiuni mari. Când se udă, legăturile dispar și structura se prăbușește — brusc, ireversibil, cu tasări de ordinul zecilor de centimetri.
Nu e o vorbă. Într-un experiment făcut de INCERC la Galați, într-o incintă inundată controlat, loessul natural s-a tasat cu 980 mm. Într-un alt experiment, la Iași, coeziunea unei probe de la 2,30 m adâncime a scăzut de la 0,68 daN/cm² în stare naturală la zero după inundare. Iar frontul de umezire a avansat lateral cu peste un metru pe zi.
De asta o baltă lângă soclu ajunge sub casă în câteva zile, iar o țeavă spartă nu e o pagubă de instalații, e o problemă de structură.
Cele șase lucruri pe care le verifici
1. Adâncimea de fundare: 1,50 m
Normativul în vigoare pentru pământuri sensibile la umezire, NP 125/2010, cere adâncimea minimă de fundare de 1,50 m. Vechile normative, P 7-92 și P 7/2000, admiteau 1,00 m la case, și de acolo vin miile de case fundate la 1,00–1,20 m din Bărăgan. Nu mai e valabil.
Verifici în proiectul de structură cota de fundare. Dacă scrie mai puțin de 1,50 m, întrebi proiectantul pe ce se bazează.
2. Grinzi de fundație pe ambele direcții, la maximum 6 m interax
Pe loess nu se fac tălpi izolate legate cu centuri. Se face o rețea de grinzi de fundare continue, pe ambele direcții, cu distanța între ele de cel mult 6 m. Normativul cere radier sau grinzi încrucișate, iar rostul lor nu e să reducă tasarea — e să o suporte uniform, fără ca o parte a casei să coboare mai mult decât alta.
Verifici în planul de fundații: trebuie să vezi grinzi continue în ambele sensuri, formând o rețea, nu fundații separate sub fiecare zid.
3. Fundații armate, nu beton simplu
Fundație de beton armat, cu armătură continuă pe toată lungimea, cu suprapuneri corecte la înnădiri și cu armătura continuă la colțuri și intersecții. Betonul simplu nu preia întindere, iar la o tasare neuniformă fundația lucrează exact la întindere.
Oțelul e cel obișnuit pentru beton armat, nervurat, de tipul BST500S. Nu e o cerință specială pentru loess — e ce se folosește oricum la orice structură, dar merită verificat pe șantier că ajunge marfa care scrie în proiect.
4. Soclu armat, centuri la fiecare nivel
Soclul se armează, iar centurile de beton armat se pun la fiecare nivel, inclusiv la soclu, continue pe tot conturul și pe pereții interiori. Centurile minime sunt 4Ø12, iar la lățimi peste 32 cm, 6Ø12.
Rolul lor e același ca al grinzilor de fundare: dacă terenul se mișcă neuniform, casa trebuie să se comporte ca o cutie rigidă, nu ca o grămadă de pereți independenți. O casă cu centuri continue se înclină. Una fără centuri se crapă.
5. Planșeu de beton armat
Nu planșeu de lemn. Placa de beton armat peste parter, și peste fiecare nivel, închide cutia la partea de sus și leagă pereții între ei. Împreună cu grinzile de fundare și cu centurile, formează structura casetată pe care o cere normativul la construcțiile pe loess.
6. Trotuar etanș de minimum 1,50 m
Aici e măsura cea mai importantă din toată lista, și cea la care se face cel mai des economie.
Trotuarul etanș e o placă de beton armat, hidroizolată și etanșată la perete, așezată pe pământ compactat, cu pantă de 5% spre exterior, lată de minimum 1,50 m, continuă pe tot conturul casei. Rolul ei e să împingă apa de ploaie departe de fundație.
Ce nu e trotuar etanș: dale autoblocante, pavele, piatră cubică, pietriș. Toate lasă apa să treacă prin rosturi, direct la fundație. Dacă vrei dale sau pavele, le pui ca finisaj peste trotuarul de beton, nu în locul lui.
Și aici e o problemă mai mare decât casa ta: în multe orașe din zonă, inclusiv la Călărași, trotuarele de asfalt ale străzilor au fost înlocuite cu pavele. O stradă pavată cu rosturi permeabile, pe loess, e o suprafață de infiltrație continuă, lângă blocuri și case fundate acum 40 de ani cu ipoteza că apa de la suprafață e evacuată. Nu poți face nimic la trotuarul primăriei, dar poți să nu repeți greșeala la tine în curte.
Instalațiile: partea care sparge casele
Cele șase de mai sus se fac o dată, la construcție. Instalațiile decid ce se întâmplă în următorii 50 de ani.
Toate conductele care intră sau ies din casă — apă, canalizare — se pun în canivou de beton, în țeavă de protecție sau se lasă aparente. Niciodată îngropate direct în pământ, lângă fundație. La trecerea prin fundație se pun racorduri elastice, ca țeava să nu se rupă dacă apare o tasare diferențială.
Rețelele exterioare se amplasează la minimum 3 m de fundație dacă sunt direct în pământ, sau la 1,50 m dacă sunt în canale de protecție. Astea sunt distanțele din normative, neschimbate de 30 de ani.
Trebuie să poți vedea o pierdere. Cămin de control la intrarea în casă, cu bașă, sau instalații în subsol tehnic vizitabil. Dacă țeava e îngropată și nu se vede, afli de pierdere când apare fisura în perete.
Apele de pe acoperiș se duc în conducte etanșe la cel puțin 3 m de casă, nu pe trotuar și nu în pământ lângă soclu.
Fosa septică, bazinul, puțul — departe de casă și etanșe ca o piscină. Orice sursă de apă îngropată lângă o casă pe loess e o inundare controlată a terenului de fundare.
Grădina — plantele care cer udat zilnic stau la minimum 3 m de casă. Nu se udă lângă soclu.
Studiul geotehnic: ce trebuie să scrie în el
Un studiu pentru loess nu e un studiu care spune „teren loessoid” într-o frază. Trebuie să conțină, obligatoriu:
- grosimea stratului sensibil și adâncimea la care începe pământul insensibil;
- indicele tasării specifice la umezire, im3, pe adâncime — se determină în edometru, sub o presiune de 300 kPa, comparând proba cu umiditate naturală cu proba inundată. Dacă iese 2 cm/m sau mai mult, pământul e sensibil la umezire. E cifra pe care o cauți în buletinul de laborator, și trebuie să existe pentru fiecare strat, nu „din experiență”;
- încadrarea în grupa A sau B, cu consecințele ei;
- nivelul apei subterane;
- parametrii de rezistență determinați și pe probe inundate, nu doar naturale.
Grupa A înseamnă că pământul se tasează la umezire numai sub încărcarea de la clădire. Grupa B înseamnă că se tasează și sub greutatea lui proprie, fără nicio clădire deasupra — iar acolo problema devine mult mai gravă, pentru că nimic din ce faci la fundație nu o rezolvă.
Dacă studiul nu are datele astea, cereți-le. Sunt obligatorii, se plătesc oricum și fără ele proiectantul nu are cu ce lucra.
De ce lista asta și nu altceva
Pentru că măsurile de mai sus atacă singura variabilă care contează: apa.
Se vede clar în teren. Prin zona Turnu Măgurele — Corabia, pe loess din categoria cea mai sensibilă, sunt clădiri care stau de 60 de ani fără nicio fisură din tasare, pentru că n-au avut niciodată apă la fundație. Și sunt altele care s-au umezit, s-au tasat și s-au înclinat — una intrată vreo 25 de centimetri în pământ, un bloc vreo 40 — iar apoi s-au oprit și stau așa de 30 de ani, pentru că terenul s-a uscat la loc și fenomenul nu se repetă. Prăbușirea s-a produs o dată, definitiv.
Aceeași casă, același teren, același proiect: una stă, alta se lasă. Diferența n-a făcut-o adâncimea de fundare, nici lățimea tălpii, nici materialul din care era făcută fundația. A făcut-o o țeavă.
De asta, dacă reții un singur lucru din articol: pe loess, cea mai importantă parte din proiect nu e fundația. Sunt trotuarul și instalațiile.
Am scris separat, pentru ingineri, despre cum s-a schimbat modul de fundare pe loess de la C 29-85 până la NP 125/2010 și despre ce arată măsurătorile de la Galați.
Trimiterile sunt la NP 125/2010, Normativ privind proiectarea geotehnică a lucrărilor de fundare directă pe pământuri sensibile la umezire. Încadrarea concretă a unui teren o dă numai studiul geotehnic al amplasamentului. Datele experimentale de la Galați sunt din lucrarea „Ground Settlement in Urban Structures Exposed to Geo-environmental and Anthropic Hazards: a Case Study for Galati”, C.-F. Dobrescu, E.-A. Calarasu, I.-G. Craifaleanu, Procedia Engineering 190/2017, iar cele de la Iași din Revista Construcțiilor nr. 111/2015.
One thought on “Loess”